Omul Invizibil. Un film românesc

Platon și „Mitul Peșterii”: O analogie între captivitate și eliberare

În celebra sa lucrare „Republica”, Platon propune prin „Mitul Peșterii” – o alegorie care explorează modul în care oamenii sunt înlănțuiți în ignoranță, capabili să vadă doar umbre ale realității proiectate pe pereți. Când unul dintre acești prizonieri este eliberat și iese din peșteră, el este orbit de lumina soarelui și suferă șocul unei noi cunoașteri, confruntându-se pentru prima dată cu realitatea autentică. După o perioadă de ajustare a vederii, fostul prizonier ajunge să înțeleagă adevărata natură a lumii, dar când se întoarce în peșteră pentru a împărtăși aceste descoperiri, este întâmpinat cu scepticism și ostilitate de cei care rămân înlănțuiți.

Această analogie este extrem de relevantă pentru discuția despre reintegrarea socială a foștilor deținuți în România. Când o persoană este eliberată din penitenciar, libertatea sa este pur formală. Asemenea prizonierului lui Platon, foștii deținuți sunt forțați să se adapteze la o realitate nouă, care, în loc să fie eliberatoare, este adesea crudă și plină de obstacole. Comunitățile în care aceștia se întorc sunt rareori pregătite să-i primească, iar foștii deținuți rămân în mare parte înlănțuiți de stigmat și excluziune socială. Lumina soarelui, în acest caz, le arată o lume în care foștii deținuți sunt confruntați cu marginalizarea, dificultatea de a-și găsi un loc de muncă și lipsa de resurse pentru a-și reporni viața.

Această articol își propune să analizeze pe verticală condiția foștilor deținuți din România, punând accent pe lipsa măsurilor adecvate din partea statului pentru reintegrarea lor socială. În ciuda faptului că aceștia prezintă toate caracteristicile unui grup vulnerabil, Statul român continuă să-i trateze cu superficialitate, prin strategii de formă, care nu ating fondul problemelor. Mai mult, ignorăm cu desăvârșire impactul negativ pe care acest eșec îl are asupra bunăstării comunităților în care acești oameni revin.

Problematica reintegrării sociale: Vulnerabilitate și excludere

România se confruntă cu o criză profundă în ceea ce privește reintegrarea foștilor deținuți în societate. Deși aceștia își ispășesc pedepsele și sunt considerați „reeducați” la momentul eliberării, realitatea este că sistemul nu oferă resursele necesare pentru a-i ajuta să-și refacă viața. Cazurile documentate arată că foștii deținuți sunt eliberați din penitenciar cu o sumă umilitoare – echivalentul a aproximativ un euro și jumătate – o sumă simbolică ce reflectă disprețul profund al statului pentru nevoile reale ale acestora.

Această sumă ridicol de mică este, de fapt, o metaforă pentru lipsa totală de sprijin pe care foștii deținuți îl primesc din partea statului. După eliberare, aceștia se confruntă cu numeroase dificultăți: nu au adesea acte de identitate, nu au locuință, iar stigmatizarea socială le blochează accesul la locuri de muncă. Într-un astfel de context, este ușor de înțeles de ce mulți dintre ei recidivează. Statul român, prin politici de reintegrare ineficiente și superficiale, perpetuează o formă de captivitate socială și economică.

Reintegrarea foștilor deținuți: O provocare pentru stat și comunitate

În contextul actual, foștii deținuți din România nu doar că sunt ignorați ca grup vulnerabil, dar impactul pe care aceste persoane îl au asupra comunităților în care se întorc este complet neglijat. Excluderea lor socială și economică nu doar că le afectează viața personală, dar creează probleme mai ample la nivelul societății: crește riscul de recidivă, împinge oameni înapoi în sărăcie și infracțiuni și subminează coeziunea socială. Comunitățile în care acești oameni se întorc nu sunt pregătite să îi accepte și, mai mult, lipsa de sprijin de la nivelul guvernamental nu face decât să amplifice aceste probleme. Lipsa de resurse pentru sprijin post-detenție și pentru angajarea foștilor deținuți este evidentă, iar strategiile statului sunt, de cele mai multe ori, simple formalități care nu au efecte reale.

Legea nr. 219 din 2015 privind economia socială

Legea nr. 219 din 23 iulie 2015 reglementează economia socială și stabilește măsuri pentru sprijinirea și promovarea întreprinderilor sociale. Ideal această lege, în accepțiunea legiuitorilor, este un pilon esențial în sprijinirea grupurilor vulnerabile, având ca scop crearea de locuri de muncă pentru persoanele excluse social și economic. Conform legii, economia socială este definită ca un ansamblu de activități economice și sociale, inițiate de întreprinderi sociale, care servesc interesul general și contribuie la creșterea incluziunii sociale.

Totuși, în cadrul actual al legii, foștii deținuți nu sunt recunoscuți în mod explicit ca parte din grupurile vulnerabile. Deși există categorii largi, precum „persoanele aflate în risc de excluziune socială”, acești oameni, care se confruntă cu o dublă excludere – atât din cauza trecutului lor infracțional, cât și din cauza barierelor structurale – nu sunt menționați clar. Aceasta este una dintre principalele lacune ale legii, care necesită amendamente clare și direcționate pentru a facilita reintegrarea acestui grup.

În România, întreprinderile sociale& întreprinderile sociale de inserție sunt, în general, slab dezvoltate și rareori primesc sprijinul necesar din partea statului. De exemplu, în alte state europene, economia socială joacă un rol esențial în procesul de reintegrare, fiind un canal important prin care foștii deținuți își pot găsi locuri de muncă și pot obține sprijin pentru tranziția lor în societate. În România, însă, lipsa de finanțare și lipsa unui cadru clar pentru angajarea foștilor deținuți în cadrul întreprinderilor sociale face ca această lege să fie mai mult teoretică decât practică.

Legea nr. 292 din 2011 privind asistența socială

Legea nr. 292 din 20 decembrie 2011 reglementează sistemul de asistență socială din România, având ca scop principal protecția și sprijinirea grupurilor vulnerabile. Acest act normativ este crucial pentru stabilirea drepturilor și serviciilor pe care statul trebuie să le ofere persoanelor care se confruntă cu excluziunea socială. Cu toate acestea, la fel ca în cazul Legii 219, foștii deținuți nu sunt recunoscuți în mod explicit ca un grup vulnerabil.

Lipsa de claritate în recunoașterea acestor persoane ca fiind vulnerabile face ca accesul lor la resursele sociale să fie dificil. După eliberare, foștii deținuți au nevoie de sprijin extins în ceea ce privește consilierea psihologică, găsirea unui loc de muncă și obținerea unei locuințe. În lipsa unui cadru legal clar, aceste nevoi rămân neacoperite, ceea ce duce la recidivă și continuă marginalizare.

Stigmatizarea socială și excluziunea economică

Una dintre cele mai mari provocări cu care se confruntă foștii deținuți este stigmatul social. Chiar dacă au ispășit pedepsele legale și și-au plătit datoriile față de societate, comunitățile îi tratează ca pe niște indivizi periculoși și nedemni de încredere. Acest stigmat se manifestă în toate aspectele vieții lor: de la dificultatea de a găsi un loc de muncă, până la izolarea din partea familiei și a prietenilor.

Pe piața muncii, eticheta de „fost deținut” este un obstacol major. Angajatorii ezită să ofere locuri de muncă celor cu antecedente penale, considerându-i un risc pentru afaceri sau pentru alți angajați. Conform unui raport recent, rata șomajului în rândul foștilor deținuți este de peste 70% în primele șase luni după eliberare, un procent alarmant care reflectă marginalizarea profundă a acestui grup vulnerabil

Accesul limitat la servicii de sănătate și consiliere psihologică

În afara dificultăților economice și sociale imediate, foștii deținuți se confruntă și cu o gamă variată de probleme de sănătate, atât fizice, cât și psihologice. Experiența detenției poate avea efecte traumatizante pe termen lung, care necesită sprijin specializat. De multe ori, condițiile precare din penitenciare – suprapopularea, igiena deficitară și accesul limitat la îngrijire medicală – agravează starea de sănătate a deținuților, iar aceștia părăsesc sistemul penitenciar cu afecțiuni netratate.

După eliberare, accesul la servicii de sănătate rămâne o provocare majoră. În teorie, foștii deținuți ar trebui să aibă acces la asistență medicală prin sistemul public de sănătate, dar în practică, lipsa documentelor de identitate, a actelor de asigurare de sănătate și dificultatea de a se înregistra în sistem împiedică acest acces. În plus, serviciile de consiliere psihologică sunt rareori disponibile în mod gratuit sau la costuri accesibile pentru cei care ies din sistemul penitenciar. Consilierea psihologică este crucială pentru a aborda traumele legate de detenție, dar și pentru a sprijini procesul de reintegrare în comunitate. Foștii deținuți adesea se confruntă cu probleme de adaptare, de gestionare a emoțiilor și de relaționare socială. Fără sprijin psihologic adecvat, aceștia devin vulnerabili la recidivă, mai ales în cazul celor care au avut antecedente de comportament violent sau de abuz de substanțe.

Un exemplu este cel al unui fost deținut care, după ce a petrecut 10 ani într-un penitenciar din România, a fost eliberat fără niciun fel de suport psihologic sau plan de reintegrare. Acesta s-a confruntat cu depresie severă și anxietate, dar nu a reușit să acceseze servicii de sănătate mintală din cauza birocrației și a stigmatizării. În lipsa unui sistem de sprijin, a recidivat și a fost condamnat din nou pentru furt la doar un an de la eliberare. Cazul său ilustrează clar cum lipsa de acces la servicii esențiale contribuie direct la recidivă.

Probleme cu obținerea documentelor de identitate și accesul la servicii publice

Una dintre cele mai frecvente probleme cu care se confruntă foștii deținuți este imposibilitatea de a obține documente de identitate imediat după eliberare. Lipsa unui act de identitate le blochează accesul la aproape toate serviciile publice esențiale, inclusiv la ajutor social, servicii de sănătate și angajare. Fără acte de identitate valabile, aceștia nu pot deschide conturi bancare, nu pot semna contracte legale și nu pot participa în programele de sprijin pentru reintegrare socială și profesională.

Procesul birocratic de obținere a documentelor poate fi extrem de complicat, iar pentru mulți foști deținuți, aceasta devine o provocare insurmontabilă. Lipsa unei adrese de domiciliu stabile sau a unor dovezi de reședință poate bloca complet procesul de reînnoire a actelor de identitate. Mai mult, sistemul birocratic este adesea lent și neprietenos pentru cei care nu au cunoștințele sau resursele necesare pentru a naviga prin el.

Un exemplu grăitor este cel al unui deținut din București care, după ce a fost eliberat, a trebuit să aștepte peste trei luni pentru a-și primi cartea de identitate nouă, perioadă în care nu a putut să aplice pentru locuri de muncă sau să acceseze ajutoarele sociale de care avea nevoie. În tot acest timp, acesta a fost nevoit să locuiască pe străzi, ceea ce a agravat vulnerabilitatea sa economică și socială.

Lipsa oportunităților de angajare și stigmatizarea pe piața muncii

Una dintre cele mai mari provocări pentru foștii deținuți este reintegrarea pe piața muncii. În multe cazuri, aceștia sunt necalificați sau au abilități reduse, fapt ce limitează opțiunile de angajare. Mai mult decât atât, stigmatul asociat cu statutul de fost deținut reprezintă un obstacol major în găsirea unui loc de muncă. Angajatorii sunt reticenți să angajeze persoane cu antecedente penale, din teama de a compromite siguranța la locul de muncă sau de a afecta reputația companiei.

Această excludere de pe piața muncii nu doar că le blochează posibilitatea de a-și reconstrui viața, dar crește și riscul de recidivă. Fără acces la venituri legale, mulți foști deținuți se văd nevoiți să revină la activități infracționale pentru a supraviețui. Economie socială din România, reglementată prin Legea nr. 219 din 2015, ar putea să ofere soluții prin integrarea acestora în întreprinderi sociale de inserție, dar implementarea acestor măsuri este, în practică, slabă și ineficientă. Numărul redus de întreprinderi sociale întreprinderi sociale de inserție și sprijinul limitat din partea statului fac ca acest mecanism să nu fie accesibil pentru majoritatea celor eliberați din penitenciare.

Un exemplu ilustrativ este cel al unui tânăr eliberat din penitenciar la vârsta de 26 de ani, care a încercat să se angajeze în diverse locuri, dar a fost respins de fiecare dată după ce angajatorii au aflat despre cazierul său. În cele din urmă, lipsit de opțiuni și sprijin, acesta a recurs la furt pentru a supraviețui, fiind condamnat din nou după un an. Acesta este doar unul dintre multele cazuri în care excluderea de pe piața muncii a dus la recidivă.

Impactul social și familial al detenției și reintegrării

Detenția nu afectează doar viața persoanelor închise, ci și familiile acestora. Foștii deținuți se confruntă adesea cu dificultăți în a restabili relațiile cu familia și prietenii după eliberare. Multe familii sunt reticente să-i primească înapoi pe cei care au fost închiși, din cauza rușinii asociate cu detenția sau a fricii de un posibil comportament antisocial. Această ruptură familială agravează izolarea socială a foștilor deținuți și contribuie la vulnerabilitatea lor emoțională și economică.

În cazul în care foștii deținuți au copii, aceștia se confruntă cu dificultăți suplimentare în a-și relua responsabilitățile parentale. Detenția afectează puternic relațiile părinte-copil, iar perioada petrecută departe de familie poate deteriora iremediabil aceste legături. Din păcate, statul român nu oferă programe dedicate de sprijin pentru reunificarea familiilor sau pentru refacerea relațiilor deteriorate.

Un caz relevant este cel al unei mame eliberate din penitenciar, care nu a reușit să-și recupereze custodia copilului după eliberare, deoarece familia extinsă a refuzat să îi acorde încredere, considerând-o incapabilă de a-și îndeplini rolul de părinte. În lipsa unor servicii de consiliere și sprijin pentru reconstrucția relațiilor familiale, aceasta s-a confruntat cu o izolare profundă, ceea ce a contribuit la problemele sale de sănătate mintală și la recidiva sa ulterioară.

Ineficiența programelor de reintegrare socială

România a adoptat diverse strategii pentru reintegrarea foștilor deținuți, însă multe dintre acestea rămân doar pe hârtie, fără o aplicare concretă sau coordonare între instituțiile responsabile. Strategia Națională de Reintegrare Socială a Persoanelor Private de Libertate 2020-2024 prevede măsuri de sprijin pentru educație, formare profesională și sprijin psihologic pentru deținuți și foștii deținuți. Cu toate acestea, aceste măsuri sunt rareori aplicate eficient, în mare parte din cauza lipsei de resurse și a colaborării slabe între penitenciare și agențiile de asistență socială.

Problema principală este că multe dintre aceste măsuri nu sunt suficient de bine finanțate sau implementate într-un mod coordonat. De exemplu, deși există programe de formare profesională în penitenciare, acestea nu sunt corelate cu nevoile reale de pe piața muncii. Cursurile oferite nu corespund întotdeauna cerințelor angajatorilor și, prin urmare, nu sunt suficiente pentru a oferi foștilor deținuți șanse reale de angajare după eliberare.

Lipsa de coordonare între instituții

Un alt aspect critic este lipsa de coordonare între diversele instituții implicate în procesul de reintegrare. Ministerul Justiției, Ministerul Muncii și Ministerul Sănătății au responsabilități suprapuse în ceea ce privește sprijinirea foștilor deținuți, dar colaborarea între aceste instituții este adesea inexistentă. De exemplu, deși Ministerul Muncii ar trebui să faciliteze accesul la locuri de muncă pentru foștii deținuți, acesta nu colaborează în mod eficient cu penitenciarele sau cu serviciile de probațiune pentru a crea o tranziție lină din închisoare către piața muncii.

Un exemplu concret al acestui eșec de coordonare este situația unui deținut care, după ce a finalizat un curs de sudură în penitenciar, a încercat să se angajeze într-o fabrică locală. Din cauza lipsei de documente adecvate și a lipsei de sprijin din partea serviciilor de probațiune, acesta nu a reușit să-și valideze calificările, ceea ce a dus la pierderea oportunității de angajare.

Superficialitatea măsurilor luate de stat: Strategii de formă, nu de fond

Unul dintre cele mai criticate aspecte ale abordării statului român față de reintegrarea foștilor deținuți este superficialitatea măsurilor luate. Deși există strategii naționale și legi care promovează reintegrarea socială, acestea sunt rareori aplicate la un nivel practic care să producă schimbări semnificative în viața celor eliberați din penitenciare. Strategia Națională de Reintegrare Socială a Persoanelor Private de Libertate 2020-2024, de exemplu, prevede multiple măsuri, inclusiv accesul la educație, formare profesională și sprijin psihologic pentru deținuți și foștii deținuți. În teorie, aceste măsuri ar trebui să faciliteze reintegrarea în societate și pe piața muncii, însă în realitate implementarea lor este necorespunzătoare și ineficientă.

Unul dintre motivele principale ale acestui eșec este că multe dintre programele prevăzute în strategie sunt pur teoretice și nu sunt susținute de resurse suficiente. Spre exemplu, deși se oferă cursuri de calificare profesională în cadrul penitenciarelor, acestea nu sunt aliniate cu cerințele reale ale pieței muncii. Mulți foști deținuți finalizează aceste cursuri fără a avea o oportunitate reală de a aplica abilitățile dobândite în viața de zi cu zi. Acest lucru generează un sentiment de frustrare și inutilitate, alimentând astfel probabilitatea de recidivă.

În plus, aceste programe nu sunt bine monitorizate sau coordonate la nivel național. Deși există un cadru legal care impune existența unor programe de reintegrare, monitorizarea progresului individual al foștilor deținuți și sprijinul ulterior eliberării sunt aproape inexistente. Această abordare fragmentară și lipsită de continuitate creează o situație în care multe dintre măsurile prevăzute de stat devin ineficiente sau irelevante pentru realitățile cu care se confruntă foștii deținuți.

Lipsa de fonduri și sprijin din partea statului

Un alt factor critic al eșecului reintegrării sociale este lipsa de fonduri alocate pentru implementarea măsurilor prevăzute de stat. Deși există strategii și legi care fac referire la reintegrarea socială a persoanelor eliberate din penitenciare, acestea sunt de cele mai multe ori subfinanțate. Ministerele și agențiile care ar trebui să implementeze aceste programe nu primesc resurse suficiente pentru a putea efectua măsuri de sprijin real, ceea ce face ca multe dintre programele de reintegrare să rămână la stadiul de inițiative teoretice.

De exemplu, unul dintre obiectivele majore ale Strategiei Naționale de Reintegrare Socială a Persoanelor Private de Libertate 2020-2024 este crearea unor programe de formare profesională și de consiliere psihologică. Totuși, din cauza subfinanțării, majoritatea penitenciarelor nu dispun de personal calificat sau de resurse adecvate pentru a implementa aceste programe la un nivel corespunzător. În multe cazuri, deținuții care participă la astfel de programe sunt obligați să urmeze cursuri teoretice, fără a avea acces la echipamente sau facilități practice care să le permită să dobândească abilități reale. În absența unei finanțări corespunzătoare, aceste programe nu pot oferi soluții sustenabile pentru reintegrarea foștilor deținuți.

Mai mult, lipsa unei infrastructuri adecvate pentru sprijinirea foștilor deținuți după eliberare agravează situația. Centrele de sprijin pentru reabilitare post-penitenciară sunt insuficiente, iar cele existente nu au resursele necesare pentru a gestiona numărul mare de persoane care au nevoie de sprijin. Foștii deținuți se confruntă, astfel, cu o tranziție bruscă și nesprijinită de la viața în detenție la viața în libertate, ceea ce face ca reintegrarea lor să fie extrem de dificilă.

Infrastructura limitată și lipsa unui sprijin coordonat

Un alt punct critic este infrastructura slab dezvoltată care ar trebui să faciliteze reintegrarea. Deși legislația actuală prevede măsuri de sprijin, în realitate, foștii deținuți se confruntă cu lipsa unui sistem de sprijin coordonat și eficient. În timp ce unele penitenciare încearcă să ofere programe de formare profesională și educație, după eliberare nu există o continuitate a acestui sprijin. Majoritatea foștilor deținuți sunt eliberați fără nicio plasare efectivă pe piața muncii și fără acces la servicii post-penitenciare care să le faciliteze tranziția.

Această problemă este agravată de lipsa unor colaborări eficiente între instituțiile statului. Ministerul Justiției, care administrează penitenciarele, și Ministerul Muncii, care ar trebui să faciliteze angajarea foștilor deținuți, nu colaborează în mod eficient pentru a crea un sistem de sprijin integrat. De asemenea, serviciile de asistență socială locale nu primesc directive clare cu privire la sprijinul pe care ar trebui să îl ofere foștilor deținuți, ceea ce înseamnă că aceștia sunt lăsați în voia sorții după eliberare.

Un exemplu concret este situația unei persoane eliberate din penitenciar care, în lipsa unei rețele de sprijin, a fost nevoită să locuiască pe străzi și să caute slujbe temporare pentru a-și asigura supraviețuirea. Lipsa unei colaborări între autoritățile locale, penitenciare și instituțiile de muncă a împiedicat-o să beneficieze de măsurile de sprijin pentru angajare, ceea ce a condus la o recidivă în decurs de șase luni.

Propuneri de amendamente la Legea nr. 219/2015 privind economia socială și la Legea nr. 292/2011 privind asistența socială

Amendamente pentru Legea nr. 219/2015 privind economia socială

Legea nr. 219/2015 privind economia socială reprezintă un cadru legal care urmărește să promoveze incluziunea socială și economică prin intermediul întreprinderilor sociale. Totuși, legea actuală nu face referire explicită la foștii deținuți ca fiind un grup vulnerabil care ar trebui să beneficieze de sprijin. Aceasta este o lacună semnificativă, având în vedere gradul de excluziune socială și economică cu care se confruntă această categorie după eliberare.

1. 1. Extinderea definiției grupurilor vulnerabile: Articolul 6 din Legea nr. 219 ar trebui amendat pentru a include în mod explicit foștii deținuți ca parte a grupurilor vulnerabile. În prezent, legea face referire la persoane care sunt expuse riscului de excluziune socială, dar nu menționează în mod clar foștii deținuți. Propunerea ar fi ca articolul să fie modificat pentru a include formularea: „Persoanele eliberate din penitenciare, care se confruntă cu dificultăți semnificative în reintegrarea socială și economică din cauza stigmatului asociat trecutului infracțional.”

1. 1. Oferirea de subvenții pentru întreprinderile sociale care angajează foști deținuți: Legea ar trebui să prevadă stimulente fiscale și subvenții pentru întreprinderile sociale care angajează un procent minim de foști deținuți. De exemplu, întreprinderile sociale care oferă locuri de muncă foștilor deținuți ar trebui să beneficieze de scutiri de impozite pentru o perioadă de cel puțin trei ani. În acest fel, foștii deținuți ar avea șanse mai mari să își găsească un loc de muncă stabil, iar întreprinderile ar fi încurajate să îi angajeze.

1. 1. Crearea unui program național de formare profesională în colaborare cu întreprinderile sociale: Pentru a facilita reintegrarea pe piața muncii, statul ar trebui să creeze un program de formare profesională specific pentru foștii deținuți, în colaborare cu întreprinderile sociale. Aceste cursuri ar trebui să fie centrate pe dezvoltarea abilităților care sunt cerute pe piața muncii, cum ar fi meseriile tehnice, serviciile și alte domenii unde cererea de forță de muncă este ridicată.

Amendamente pentru Legea nr. 292/2011 privind asistența socială

Legea nr. 292/2011 privind asistența socială definește cadrul legal pentru protecția grupurilor vulnerabile, dar, similar cu Legea 219/2015, nu face referire explicită la foștii deținuți. Pentru a asigura reintegrarea eficientă a acestora, legea trebuie amendată pentru a include măsuri specifice de sprijin social.

1. 1. Includerea foștilor deținuți ca grup vulnerabil în Legea asistenței sociale: Articolul 6 din Legea nr. 292/2011, care definește grupurile vulnerabile, ar trebui modificat pentru a recunoaște în mod explicit foștii deținuți ca un grup care necesită protecție specială. Acest lucru va obliga instituțiile de asistență socială să ofere sprijin personalizat pentru această categorie, inclusiv în ceea ce privește accesul la locuințe, asistență financiară și consiliere psihologică.

1. 1. Crearea unor centre specializate pentru reintegrarea foștilor deținuți: În cadrul Legii 292, ar trebui introdusă o secțiune care să reglementeze crearea unor centre specializate pentru reintegrarea foștilor deținuți. Aceste centre ar trebui să ofere servicii de consiliere, sprijin în găsirea unui loc de muncă, suport psihologic și acces la formare profesională. De asemenea, ar trebui să existe o colaborare strânsă între aceste centre și serviciile locale de probațiune pentru a asigura continuitatea sprijinului post-penitenciar.

1. 1. Prioritizarea accesului la locuințe sociale pentru foștii deținuți: O altă măsură importantă ar fi crearea unui program prin care foștii deținuți să aibă acces prioritar la locuințe sociale. Având în vedere că mulți dintre aceștia nu au unde să locuiască după eliberare, acest sprijin ar putea să reducă riscul de recidivă și să faciliteze tranziția către o viață independentă.

Modele internaționale de succes în reintegrarea foștilor deținuți

În numeroase state europene și nu numai, reintegrarea foștilor deținuți reprezintă o prioritate, iar diferitele modele de economie socială au dovedit succes în facilitarea tranziției acestora înapoi în comunitate. În Franța, Italia, Germania și țările scandinave, legătura dintre stat și economie socială este mult mai solidă, iar cadrul legislativ oferă mai multe oportunități pentru foștii deținuți de a se reintegra în piața muncii. Prin comparație, România se confruntă cu deficiențe grave în acest domeniu, ceea ce subliniază necesitatea unor reforme profunde inspirate de bunele practici din alte țări.

Franța: Ateliers et Chantiers d’Insertion

Franța a dezvoltat un sistem bine pus la punct de reintegrare a foștilor deținuți, bazat în mare parte pe economia socială. O soluție importantă o reprezintă Atelierele și Șantierele de Reintegrare (Ateliers et Chantiers d’Insertion). Acestea sunt întreprinderi sociale ce au ca scop oferirea de locuri de muncă temporare pentru persoanele din grupuri vulnerabile, inclusiv foștii deținuți. Pe lângă un loc de muncă, participanții la aceste programe beneficiază de instruire și sprijin psihosocial, pentru a-i ajuta să revină pe piața muncii pe termen lung.

Acest model se bazează pe o colaborare strânsă între stat și întreprinderile sociale, iar subvențiile oferite de guvern acoperă o mare parte din costurile salariale și logistice. Un aspect esențial al acestui program este faptul că, pe lângă abilitățile profesionale pe care le dobândesc, foștii deținuți învață să își reconstruiască încrederea în sine și să dezvolte o rețea de suport social.

Pentru România, o abordare similară ar putea fi deosebit de benefică. Atelierele de reintegrare ar putea fi o soluție excelentă pentru a-i ajuta pe foștii deținuți să se angajeze și să dobândească abilități practice. Însă pentru ca un astfel de model să funcționeze, ar fi necesare reforme legislative care să stimuleze întreprinderile sociale și să ofere subvenții semnificative pentru angajatorii care își asumă riscul de a oferi locuri de muncă persoanelor din rândul foștilor deținuți.

Italia: Cooperativele Sociale – Un model pentru reintegrarea socială și economică

Italia a dezvoltat un model extrem de eficient pentru integrarea foștilor deținuți prin intermediul Cooperativelor Sociale. Legea Cooperativelor Sociale din 1991 reglementează aceste structuri și promovează inserția profesională a grupurilor vulnerabile, inclusiv a persoanelor eliberate din penitenciare. Cooperativele sociale funcționează ca întreprinderi, dar cu un scop social clar – oferirea de locuri de muncă și integrarea grupurilor excluse.

Un exemplu de succes îl constituie cooperativa socială „Exodus”, care lucrează cu foști deținuți, oferindu-le oportunități de angajare și formare profesională în domenii precum agricultură, construcții și producție alimentară. Cooperativele sociale oferă, de asemenea, sprijin psihologic și social, pentru a ajuta la reintegrarea foștilor deținuți în viața de zi cu zi. O parte esențială a acestui model este autonomia și autogestiunea, foștii deținuți fiind implicați în conducerea cooperativei, ceea ce le permite să își dezvolte abilități de management și să câștige independență economică.

În România, un astfel de model ar putea fi implementat cu succes, dar este necesară o schimbare a cadrului legislativ pentru a sprijini dezvoltarea cooperativelor sociale. În prezent, cooperativelor sociale din România le lipsesc sprijinul financiar și fiscal necesar pentru a deveni sustenabile pe termen lung. De asemenea, înființarea de cooperative care să angajeze foști deținuți ar putea fi un prim pas către o integrare reală a acestora în piața muncii, iar statul ar putea stimula acest proces prin subvenții și programe de mentorat pentru cooperative.

Suedia: Serviciile de probațiune și reintegrare socială

Suedia reprezintă un model de succes pentru sprijinul oferit foștilor deținuți printr-un sistem bine coordonat de servicii de probațiune și reintegrare. În Suedia, serviciile de probațiune joacă un rol central în reintegrarea foștilor deținuți în comunitate. Foștii deținuți beneficiază de un plan individualizat de reintegrare, care include consiliere psihologică, educație și formare profesională, precum și sprijin pentru găsirea unui loc de muncă și a unei locuințe.

Statul suedez investește considerabil în servicii de probațiune, iar programul include colaborări între autoritățile de probațiune, penitenciare și întreprinderile sociale. Spre deosebire de România, unde probațiunea este văzută mai mult ca un mecanism de monitorizare, în Suedia se pune accent pe sprijin activ și pe dezvoltarea autonomiei economice și sociale a foștilor deținuți.

Pentru România, o reformă a serviciilor de probațiune ar putea include extinderea rolului acestora pentru a facilita reintegrarea foștilor deținuți în societate. Aceasta ar însemna nu doar monitorizarea celor care ies din sistemul penitenciar, ci și oferirea unui sprijin concret pentru găsirea unui loc de muncă și accesul la servicii esențiale. Un astfel de program ar necesita o investiție semnificativă din partea statului, dar ar avea beneficii pe termen lung, reducând rata de recidivă și facilitând reintegrarea socială.