Ioana Nicoruț

Ce înseamnă „O zi în Hotar”, dincolo de organizare și funcționare

Citind cum va fi organizată întreprinderea socială „O zi în Hotar”, mi se întărește ideea că nu e vorba doar despre un proiect local bine pus la punct – ci despre o formă de refacere a unui țesut comunitar rupt de ani de izolare, plecări și uitare. Și mi se pare impresionant cât de bine s-au gândit toate detaliile: de la terenul strategic de lângă biserica din lemn, până la structura organizațională, modul democratic de funcționare și grija față de fiecare persoană implicată.

Proiectul „O zi în Hotar” nu este doar o formulă inovatoare de dezvoltare rurală – este o declarație de iubire față de satul românesc, într-un moment în care prea multe comunități au fost lăsate în urmă. Este felul în care se spune „te văd” unei bunici care încă știe să coasă modele moștenite de la mama ei. Este modul prin care un copil descoperă, poate pentru prima dată, că satul lui nu e doar „unde locuiește”, ci o poveste vie în care are un rol de jucat.

Faptul că fiecare colțișor din sat devine parte dintr-un traseu viu – rulota cu plăcinte, atelierul meșteșugăresc, locul de joacă, colțul de lectură – e o metaforă frumoasă despre cum un întreg sat poate fi „reîmpletit” cu răbdare, grijă și colaborare. Nu doar că sunt create locuri de muncă sau produse tradiționale, dar e reactivată o identitate, un ritm al vieții în care oamenii redevin importanți, vizibili, relevanți.

Mi se pare extraordinar și faptul că toate deciziile sunt luate cu comunitatea, nu pentru ea. Consiliul Consultativ Comunitar, votul democratic, întâlnirile lunare – sunt forme de demnitate civică într-un spațiu în care oamenii, de multe ori, nu sunt întrebați nimic. Aici, dimpotrivă, ei sunt co-creatori. Sunt parte din soluție.

Investițiile sunt realiste și ancorate în nevoile proiectului, dar mai ales în potențialul său uman. Nu se investește în betoane, ci în oameni și în spații care-i pot aduna și inspira. Rulota, locul de joacă, mobilierul rustic, site-ul, costurile de personal – toate sunt fire dintr-o pânză care, dacă e țesută bine, poate deveni un model replicabil pentru sute de alte sate din România.

Ce m-a atins cel mai mult e gândul că toate acestea nu rămân doar „activități” sau „servicii” – ci devin experiențe care schimbă vieți. Femeile implicate nu primesc doar un venit, ci o nouă validare. Bunicii nu sunt doar „implicați în tururi”, ci devin povestitori, ghizi spirituali ai unui loc care încă mai are ceva de spus. Copiii nu doar se joacă, ci cresc cu sentimentul că satul lor are sens, are valoare, are viitor.

Și poate cel mai important: întregul proiect are în el un tip de curaj rar. Curajul de a încetini. De a pune oamenii înaintea cifrelor. De a nu construi pe termen scurt, ci pe termen uman. Și da, chiar cred că, dacă va reuși – și are toate șansele să reușească – „O zi în Hotar” poate deveni mai mult decât o întreprindere socială: poate deveni o școală de comunitate, un exemplu de „așa se poate”.

Pentru mine, după tot ce am citit povestea, „O zi în Hotar” înseamnă speranță. Speranța că ruralul românesc nu e condamnat să piară, ci să renască. Că tradițiile nu sunt muzeificate, ci pot fi trăite. Că economia socială nu e doar o formă de supraviețuire, ci de înflorire. Și că da, e posibil ca un sat să devină din nou viu, cu gust de plăcintă, miros de lână, râs de copil și poveste spusă la lumina serii.