Cenusăreasa în Multivers. Fabulă românească

Legea nr. 111 din 2022 privind reglementarea activității prestatorului casnic este, la o privire critică, un exemplu clar de legislație „creativă”, care mai degrabă încurcă lucrurile decât le simplifică. Încercarea de a reglementa activitățile casnice prin tichete este o abordare care, deși aparent bine intenționată, aduce cu ea o serie de absurdități și contradicții ce fac aplicarea legii dificilă și în multe cazuri, chiar imposibilă. O paralelă la îndemână cu „Cenușăreasa” Fraților Grimm ne face să vedem cum această lege plasează, într-un mod (post)modern, un număr necunoscut de gospodine din România în rolul Cenușăreselor contemporane.

În basm, Cenușăreasa are grijă de casă, face curat, pregătește mesele și îngrijește gospodăria, fiind văzută ca o simplă „prestatoare de servicii” pentru sora vitregă și mama vitregă. La fel și prestatoarele casnice de astăzi, potrivit acestei legi, sunt aruncate într-o lume modernă în care sunt obligate să accepte tichete în loc de bani pentru munca lor. E ca și cum Cenușăreasa, după o zi întreagă de muncă, în loc să primească bani pentru efortul ei, ar fi recompensată cu niște tichete misterioase care, desigur, mai trebuie și transformate în bani, dar cu o birocratie pe care doar Ministerul Muncii o înțelege.

Aberația principală a legii este acest concept de „tichet de activități casnice”. Prestatoarele casnice primesc tichete, dar pentru a le transforma în bani trebuie să facă un drum la Agenția pentru Ocuparea Forței de Muncă. Îți poți imagina? E ca și cum Cenușăreasa ar fi trebuit să meargă la poarta palatului regal să preschimbe dovleacul în bani reali, înainte de a se putea întoarce acasă. În mod ironic, acest sistem nu face decât să complice lucrurile pentru prestatorii casnici, care sunt obligați să navigheze printr-un labirint birocratic doar pentru a-și obține banii cuveniți.

Acum, hai să ne întrebăm: ce mesaj transmite această lege despre rolul femeii în societate? Asemenea basmului, în care Cenușăreasa este supusă unor nedreptăți din cauza poziției sale sociale, această lege perpetuează o viziune patriarhală. În esență, ea izolează și vulnerabilizează o categorie de lucrători, majoritar femei, într-un cadru nesigur, lipsit de drepturi solide și cu o remunerație greu de accesat. Astfel, legea consolidează dependența economică și creează o discriminare de gen și educație, având în vedere că majoritatea prestatorilor casnici provin din medii defavorizate. E ca și cum statul ar fi de acord că aceste femei sunt destinate pentru o viață de „prestatoare casnice”, fără oportunități reale de a evolua sau de a avea independență financiară.

Mai mult, există o vulnerabilizare evidentă în contextul etnic. În România, multe dintre persoanele care prestează aceste servicii provin din comunități etnice minoritare, iar această lege nu face altceva decât să întărească marginalizarea lor. Gândește-te cum s-ar simți o Cenușăreasă modernă, de etnie romă, forțată să accepte tichete în loc de bani, iar apoi să își piardă timpul pentru a le transforma în bani, într-un sistem care oricum o discriminează pe multiple planuri.

Așadar, ce face această lege? Predispune la izolare, la dependență și, în mod paradoxal, la un fel de „Cenușăreasă” colectivă a femeilor care devin prestatoare casnice. În loc să le ofere protecție reală sau să le ajute să se integreze mai bine în piața muncii, le ține captive într-un sistem defectuos, lipsit de transparență și plin de obstacole birocratice. Este, fără îndoială, o invenție pur românească, fără corespondent în lumea civilizată – o dovadă clară de paternalism și machism instituționalizat.

În concluzie, dacă basmul Cenușăreasa se termină cu un final fericit, această „lege Cenușăreasă” lasă prestatoarele casnice blocate într-un cerc vicios, fără să își poată revendica drepturile, și, în mod ironic, fără o pereche de pantofi de cristal care să le scoată din această lume bizară a tichetelelor casnice.