Borscht

Acest text este o ficțiune. Refugiații și oamenii sunt reali.

Într-o dimineață blândă de toamnă, sub lumina aurie a soarelui ce străpungea ușor frunzele copacilor din Timișoara, Festivalul își deschidea porțile pentru a celebra cultura, sustenabilitatea și, mai presus de toate, solidaritatea. Printre cei care au sosit în curtea plină de tarabe colorate și mirosuri amețitoare se număra un grup de refugiați ucraineni, oameni care au fugit din calea războiului, purtând cu ei nu doar traume, ci și fragmente din viața lor de acasă: tradiții, amintiri, rețete.

La una dintre mesele de lemn, Olena, o femeie cu părul prins sub o batistă albastră, a început să desfășoare cu grijă ingredientele pentru borscht ( borș ucrainian) - tradiționala supă de sfeclă pe care o gătea mereu în bucătăria ei din Ucraina. Lângă ea, alți câțiva ucraineni o ajutau: Mykola tăia cu îndemânare sfecla, iar Alina amesteca încet într-un castron cu smântână groasă. Pe chipurile lor se putea citi emoția – nu doar a gătitului, ci și a reîntoarcerii la normalitate, chiar și pentru câteva ore. Își vorbeau în limba lor, dar zâmbetele, gesturile și aroma dulceagă a borscht-ului erau un limbaj universal pe care toți cei prezenți îl înțelegeau.

Pe măsură ce  gătitul mâncării  se apropia de final, alți participanți la festival s-au apropiat, curioși. Românii, care găteau la rândul lor bucate tradiționale, precum plăcinte pe lespede, sarmale și alte bunătăți, au început să facă schimb de povești cu vecinii lor ucraineni. „Ce pui în supă să fie așa de dulce?” a întrebat Maria, o timișoreancă venită la festival cu familia. Olena a zâmbit larg și i-a explicat secretul sfeclii tăiate subțire și al adaosului de oțet, în timp ce îi întindea o farfurie aburindă.

Mâncarea, așa cum deseori se întâmplă, a devenit pretextul perfect pentru prietenie. În jurul mesei, români și ucraineni au început să schimbe rețete, dar și frânturi de viață. Mykola a povestit cum, înainte de război, era profesor de matematică și, deși acum nu mai poate preda, a găsit bucuria de a găti pentru alții. Alina și-a amintit de serile petrecute în Odessa, când familia ei se aduna pentru cina tradițională și cum, pentru câteva clipe, acest festival îi amintea de acele vremuri.

În timp ce vaporii calzi ai borșului urcau spre cerul clar al Timișoarei, râsetele și vocile celor adunați s-au împletit într-o atmosferă plină de o umanitate caldă. Prejudecățile, granițele și diferențele dispăruseră în fața unei simple farfurii de mâncare și a dorinței de a se reconecta. La acea masă, nu mai conta cine era refugiat sau cine își avea rădăcinile dintotdeauna în acel oraș. Contează că erau oameni, împărtășind un moment de concordie, departe de suferințele din trecut.

Pe măsură ce soarele cobora spre apus, iar aroma de borscht, sarmale și alte bunătăți umplea aerul, Olena și-a ridicat privirea spre cer și a simțit, pentru prima dată de la începutul războiului, un sentiment de pace. Nu era pacea pe care o cunoștea din Ucraina, dar era suficient. Între zgomot febril de linguri și zâmbete schimbate peste mese, toți cei prezenți și-au amintit că, indiferent de greutățile vieții, momentele de împărtășire și solidaritate ne aduc aminte că suntem oameni – și că mereu va exista speranță acolo unde există bunătate.