Dacă nu ești pe hartă, exiști mai puțin. Cine are voie să pună puncte pe hartă?
În discuțiile despre servicii apare un paradox: „Nu avem date.” Dar comunitatea știe exact unde sunt problemele: fântâna care seacă vara, drumul impracticabil, casa bătrânului singur, locul unde nu ajunge microbuzul, zona unde tinerii evită să treacă seara.
Un grup de voluntari propune să facem o hartă a resurselor și nevoilor – nu ca proiect tehnic, ci ca proces comunitar. Se inspiră din proiecte unde locuitorii au devenit mappers, adică și-au cartografiat singuri infrastructura și punctele de interes, tocmai pentru că „oficial” locul lor era o pată albă. Un exemplu celebru a pornit în 2009, în care voluntari din comunitate au cartografiat clinici, toalete, puncte de apă, lăcașuri de cult și au adăugat chiar un strat de „storytelling” (povești și informații locale).
În aceeași logică, organizații internaționale au folosit cartografiere participativă pentru reziliență la dezastre, producând date care apoi ajută intervenții ale ONG-urilor și autorităților (clădiri, drumuri, puncte de interes).
Dar fix aici apare tensiunea:
- „Cine folosește datele și în ce scop?”
- „Dacă punem pe hartă locuri sensibile, nu creăm riscuri?”
- „Dacă harta arată nevoile, se vor simți oamenii etichetați?”
- „Cine decide ce e ‘resursă’ și ce e ‘problemă’?”
Procesul propus:
- 2 plimbări de cartografiere (pe cartier/sat) + interviuri scurte;
- 1 atelier de validare (ce lipsește, ce e greșit, ce e sensibil);
- 1 hartă tipărită mare (la cămin, la școală) unde oamenii pot adăuga cu pixul;
- 1 listă de 10 priorități (3 rapide, 4 medii, 3 strategice).
Dezbatere:
- Ce vrem să obținem cu harta: advocacy, coordonare între servicii, prioritizare bugetară, voluntariat?
- Ce NU punem pe hartă (siguranță, confidențialitate, stigmatizare)?
- Cine devine „custodele” hărții: comunitatea, ONG-ul, primăria, o coaliție?
- Cum ne asigurăm că harta nu rămâne un poster frumos, ci se transformă în acțiune (proiecte, schimbări de proceduri, decizii)?Top of Form
Autor
